Aurel Munteanu

Aurel Munteanu

Comments 0 Comment

Aurel Munteanu – mucenicul cel mai glorios al acestui colţ de ţară – nu s-a născut în Munţii Apuseni, ci într-o zonă a Transilvaniei, pe Târnave, însă a ajuns să se identifice cu viaţa şi aspiraţiile moţilor de la poalele Vlădesei. El a văzut lumina zilei la 2 mai 1882, într-o casă ţărănească din satul Merghindeal, de pe valea Albacului, din judeţul Sibiu (înainte în judeţul Făgăraş, iar în acei ani ai dualismului austro-ungar, când şi-a trăit copilăria, unitatea administrativă se numea comitatul Târnava Mare) şi a refăcut într-un fel propriu un aforism vechi de când lumea : „Oamenii mari se nasc în case mici”. A provenit din nesecatul izvor al ţărănimii române, izvor de înţelepciune şi sănătate morală.

Peste mormântul aşezat lângă catedrala ortodoxă din Huedin picură din când în când şi parcă tot mai rar, câte o lacrimă pioasă, mai ales de la septuagenari şi octogenari, de la cei care l-au cunoscut pe protopopul Aurel Munteanu – cel care asemeni omului din Evanghelie „a săpat adânc şi a pus temelie casei de piatră”.

Pe piatra credinţei ortodoxe a clădit Aurel Munteanu altare de rugă şi închinare, începând din 1907, când providenţa i-a ajutat pe ţăranii români „de la poalele Vlădesei” (expresia lui preferată) să-l aibă părintele lor sufletesc.

La scurtă vreme de la aşezarea lui aici a devenit un stâlp de lumină la razele căruia s-au încălzit şi au înflorit speranţele bisericii ortodoxe, ce era tolerată doar la periferie.

Binecuvântate şi pline de consecinţe mari au fost ceasurile când a descălecat în 1907 în valea Drăganului, ca preot, iar în 1924 ca protopop la Huedin, deoarece a devenit cea mai putrenică personalitate a regiunii.

Însuşirea lui de căpetenie, adusă ca moştenire scumpă, din casa părinţilor din Merghindeal, i-a fost pornirea spre fapte, din care au izvorât iniţiative şi realizări menite a-i perpetua numele. Şi cu cât va trece vremea, cu atât mai strălucitor se va desface în toată măreţia ei icoana mucenicului Aurel.
Dar, câţi din tinerii de azi ştiu sau pot afla, din surse scrise şi la îndemână, date şi fapte din viaţa lui Aurel Munteanu ?

Trecând prin Huedin, pe strada ce-i poartă numele (din 1990 încoace), ori prin faţa bisericii ctitorită de el şi văzându-i chipul dăltuit în marmora de pe mormântul funerar, curiozitatea îi îndeamă să cunoască ceea ce a săvârşit prin munca sa înălţătoare, de iubire creştinească şi de neam, de morală sănătoasă şi de cultură, dar şi ce a pătimit protopopul.

De la el ne-au rămas cuvinte risipite în predici, conferinţe, articole publicate în ziare şi reviste, rapoarte, creaţii literare, ziarul „Huedinul”, al cărui director era, dar şi biserici, la a căror zidire a pus umărul.

El a fost iniţiatorul şi sufletul unor organizaţii culturale, în cadrul cărora vorbele lui aveau accente de arhanghel.

Românii de aici aveau în el un părinte care gândea, suferea, se ruga şi lupta pentru ei, închinându-şi viaţa pe altarul destinelor neamului. Lui i se potriveşte caracterizarea marelui istoric Nicolae Iorga asupra eroului vrednic, care e „numai acela care, văzând o neclintită şi luminoasă ţintă, merge îndrăzneţ către dânsa, înfruntând duşmanii, mişcând din loc piedicile, primind în piept primejdiile, cu siguranţa că, pierind chiar în cale, tot drumul ce a putut să-l facă e câştigat pentru urmaşii ce vor veni neapărat după vitejia lui”.

Aurel Munteanu avea însuşirea de a simţi în linie istorică şi geografică, de a-şi iubi neamul ca nimeni altul. Dar iubirea lui de neam a fost suspectată, urmărită şi pedepsită în urmă cu 55 de ani.

În acel an 1940, a pornit pustiosul „car a lui Marte”. Ambiţii bolnave, pofta faptei brutale, au provocat mari şi grele suferinţe poporului român. Zestrea sacră a neamului românesc s-a găsit în mare primejdie. Vârtejul cotropitor stârnit de armatele ruse, hitleriste şu horthyste a ajuns şi pe teritoriul României. În vara şi toamna acelui an aveau să cadă atâţia români încât supravieţuitorii îngroziţi nu mai îndrăzneau, ziua, nici să-i numere, ci, numai noaptea, pe ascuns.

În asemenea împrejurări s-au petrecut zilele negre ale Huedinului – 10-15 septembrie 1940 – când Aurel Munteanu, fizic a fost lichidat, având sfârşitul teribil a lui Mihai Viteazul, a lui Grigore Ghica, ori, în anul de tristă memorie 1940, al lui Nicolae Iorga. Aceeaşi soartă a avut şi plutonierul Gheorghe Nicula, care şi-a făcut datoria de om al ordinii publice, apoi Oniţa Negru, pentru că netrebnicii nu l-au găsit acasă pe soţul ei – Ioan Negru Ghiuţa, iar pe alţii i-au batjocorit şi chinuit, zdruncinându-i trupeşte şi sufleteşte.

Dar, celălalt Aurel Munteanu, luptătorul pentru cauza românilor, înţelegătorul forţelor tainice şi indisolubile care-l legau de moţii de aici, de calităţile lor morale şi de energia lor sufletească, n-a murit. El stă înaintea noastră şi ne cere socoteală. Şi ne întreabă, ce am făcut cu idealurile pentru care a luptat, ce am făcut pentru ţăranii de aici, pe care, din nefericire şi în deceniul zece al secolului XX, le târâm de la un compromis la altul, ce am făcut pentru ridicare lor culturală, dar pentru consolidarea unităţii naţionale ?

Numai într-o oarecare măsură i-am putea da răspunsul care să-l mulţumească, pentru că n-am muncit şi luptat cât el, care a contribuit la realizarea României Mari, făcând ca neamul nostru să trăiască între 1 decembrie 1989 – 26 iunie 1940, zile de vis împlinit, zile de fericire
Pentru tot ceea ce a făcut, până în septembrie 1940, trebuie să-i dedicăm o carte, pentru că atunci, o haită de nemernici nu s-a sfiit să răpescă vieţii şi românilor din această zonă, o minte organizată şi un trup bine închegat, capabil să spună şi să susţină şi cu câteva ceasuri înainte de tristu-i sfârşit : „Dumnezeu vede că noi nu am râvnit nimic la ce este al altuia. Vrem numai pământul locuit de noi de 2000 de ani, pe care ne-au trăit moşii şi strămoşii.”

Prin cuvântări, articole publicate în ziare şi reviste, prin activitatea culturală, a căutat să demonstreze că Munţii Apuseni s-au găsit în centrul spaţiului de alcătuire a poporului român, din daci şi romani şi că stăpânesc acest pământ de două milenii, fiind una cu munţii şi dealurile, cu izvoarele şi pădurile. Din acest pământ şi-au scos hrana prin sudoarea frunţii şi bătăturile mâinilor, iar în acest pământ şi-au îngropat morţii, amestecându-şi şi fiinţa într-însul, înfrăţindu-se cu el, făcându-şi-l tată şi mamă, frate şi soră, fiu şi fiică.
Aurel Munteanu era convins că de aceea poporul român şi-a păstrat şi la nevoie şi-a apărat glia străbună cu dârzenie, ca pe bunul cel mai sfânt, când a fost vorba să stea în cale celorce cu nedreptate, bând şi cuget hrăpăreţ i-au râvnit-o.

El a fost un om cu calităţi şi defecte, dar primele în cumpăna dreptăţii le-au depăşit cu mult pe celelalte. A avut şi prieteni şi duşmani, el, însă, niciodată n-a fost fariseu.

Preotul, conferenţiarul, animatorul cultural, directorul de ziar şi de societate, deputatul, Aurel Munteanu, a fost un om dintr-o bucată, un bun credincios al bisericii şi al neamului şi mai ales un crainic al idealurilor naţionale în zona Vlădesei. Bunul său prieten din Huedin, doctor Vasile Paşca, caracterizându-l într-un ziar din 1944, îi scotea în evidenţă talentul oratoric spunând că avea : „o voce sonoră care umplea orice sală oricât de mare, sau suna piaţa când vorbea în aer liber şi vuiau codrii când vorbea la Fântânele sau pe muntele Fulgeratu”.
Pentru asemenea însuşiri, idealuri, năzuinţe şi eforturi, ajunse până la sacrificiul suprem, s-au scris câteva pagini, dar risipite prin ziare şi reviste, a apărut chiar şi o broşură, „Mucenicul Andrei”, dar aceste rânduri scrise nu-s la îndemâna locuitorilor protopopiatului. Prea multă tăcere s-a aşezat în jurul mormântului lui, neaducându-i-se omagiul cuvenit.

Noi, urmaşii celor ce au ajuns la sacrificiul suprem pentru libertate şi unire, avem datoria de a păstra în adâncul sufletelor noastre numele şi faptele lui Aurel Munteanu, de a-i apăra memoria în faţa denigratorilor, de a-i exprima cea mai sinceră recunoştinţă.
Martirii nu trebuie uitaţi niciodată.

Extras din cartea „Protopopul Aurel Munteanu – Erou şi martir al neamului„,scrisă de Nicolae Şteiu şi apărută la editura Craiul Munţilor, la Cluj-Napoca, în 1998.

Alte personalitati ale Transilvaniei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *