Transilpedia

Enciclopedia Transilvaniei

RO EN

Țara Zarandului

Localizare

Țara Zarandului. Un tărâm aproape la fel de mare cât Maramureșul, prea puțin cunoscut însă. Întinsă pe versantul vestic al Munților Apuseni, de o parte și de alta a Crișului Alb, Țara Zarandului este una din cele mai bogate rezervații de tradiții arhaice din România. Actualmente, se întinde pe teritoriul județelor Arad, Hunedoara și Alba. Mai demult însă, (secolele XIV-XV) avea o întindere mult mai mare: de la "stânca Vulcanului" în hotarul Abrudului, până în județul Bechiș (Beches, astăzi în Ungaria), cuprinzând orașele Csaba și Gyula, de-a lungul văilor Crișului Alb și Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Șiria și chiar până în Banat la Lugoj. Capitala Țării Zarandului este satul Țebea, parte a comunei Baia de Criș.

Istorie

Vechimea Țării Zarandului - a comitatului, cum i se spunea - "se pierde în negura istoriei".
Se presupune că aceste meleaguri au fost locuite încă din vremea românilor, deși nu există informații sigure care să susțină această ipoteză. Cert este că primele atestări documentare ale acestor locuri au avut loc în sex X. În 1195, la Baia de Criș, Ladislau Iulius Nicolaus a fost numit primul prefect al Județului Zarand. Cele mai vechi documente descriu că organizarea și administrarea comitatului Zarand există din veacul al XIII-lea, odată cu începuturile de organizare feudală a Transilvaniei, dar se știe că încă din sec. XI existau organizații prestatale. În Munții Apuseni erau voievodate românești libere, în cadrul cărora au apărut, în secolul al XIII-lea, oști românești separate de cele ungare. Românii transilvăneni au participat la luptele împotriva bulgarilor. Ei sunt amintiți, de asemenea, și în luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260, împotriva lui Otocar al ÎI-lea, regele Boemiei. În partea vestică a Transilvaniei, obștile române, cnezatele și voievodatele s-au bucurat de autonomie până în secolele XIV-XV.

Informațiile despre ținutul Zarandului devin mai consistente în secolul al XVI-lea, din epoca ocupației turcești, care a durat, cu întrerupere, timp de 150 de ani, începând de la 1526, când turcii, în urma biruinței de la Mohaci, au ocupat Ungaria și când județul Zarand era compus numai din patru districte: Zarand (de la comuna cu același nume), Ineu, Hălmagiu, Brad, cu capitala Ia Ineu (Ienopole).
Fiind un ținut de graniță și, din această cauză mereu disputat, în 1741, județul Zarand a fost împărțit între Ungaria și Principatul Transilvan, partea superioară, de la B1ăjeni-Dupăpiatră până la Guravăii, cu plasele Hălmagiu și Brad, păstrând aceeași denumire de Zarand, care se va menține apoi în continuare, va fi anexată Principatului Transilvan, iar teritoriile dinspre apus, cu plasele Zarand, Șiria, Ineu, până la Gurahonț (inclusiv) rămânând Ungariei. În urma acestor delimitări teritoriale, capitala județului se stabilește la Baia de Criș.

Voievozii din Zarand apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Primul voievod al Hălmagiului, amintit documentar, este „Bybarch Woevoda olahorum de Halmd” (Bibart, voievodul valahilor din Hălmagi). Într-un hrisov redactat în 1415 se spune că, între 1404 și 1415, ținutul a fost condus de voievodul român Bolca din Baia de Criș și de fiii acestuia. Pentru o lungă perioadă, istoria Băii de Criș se confundă cu cea a Voievodatului Hălmagiului, din care făcea parte, și a cărui capitală a devenit în secolul al XVI-lea.

Voievodatul din Hălmagiu a ajuns la cea mai înaltă ascensiune în anul 1451. În anul 1441 el este amintit ca aparținând cetății Șiria, pe care despotul sârb Gheorghe Brancovici o dăruiește, în anul 1444, lui Ioan de Hunedoara, ca răsplată și recunoștință pentru faptele sale de arme. Voievodul Moga a devenit „primus inter pares” în anul 1445, iar apoi „nobilis vir”, și a dobândit competența exploatării aurului la Baia de Criș. În anul 1448 el a participat, în fruntea unei armate de pe Valea Crișului Alb, la lupta de la Kosovopolie. A luptat împreună cu fiii săi Sandrin și Mihail. Ca urmare, atât voievodul Moga, cât și fiii săi, au fost confirmați în drepturile lor de către Ioan de Hunedoara, prin diploma semnată în Timițoara, la 10 aprilie 1451. Ei stăpâneau 120 sate, începând de lângă Gurahonț și până la Băița, adică voievodatele Căpâlna, Hălmagiu și Băița.

A fost o perioadă înfloritoare pentru Baia de Criș care, în 1519, a fost declarat Oraș Liber Regesc, printr-un decret al regelui Ludovic al ÎI-lea. Peste atribuțiile voievozilor locali stătea autoritatea comitatului. Până la lupta de la Mohaci (1526), comitatul Zarand aparținea Ungariei și cuprindea teritoriul de la stânca Vulcanului, de lângă Abrud, pe tot cursul Crișului Alb, învecinându-se cu comitatele Bihor, Bekes, Cenad, Arad și Hunedoara. După ocuparea Ungariei de către turci, în urma dezastrului de la Mohaci, comitatul Zărand a fost alipit Transilvaniei, în urma păcii de la Oradea, din 1538.

În 1566 turcii au ocupat cetatea Ineului.A urmat, apoi, o epocă de mare nesiguranță pentru satele neocupate de turci, deoarece aceștia făceau dese incursiuni și jafuri pe valea Crișului Alb, până în anul 1595. În 1605 s-a abătut o altă nenorocire asupra acestor locuri: Pașa din Timișoara a pustiit valea Crișului Alb, până la Baia de Criș.

În anul 1687 Transilvania a ajuns sub stăpânirea regelui Ungariei. În urma înțelegerii dintre acesta și voievodul Transilvaniei, partea muntoasă a comitatului Zărand a rămas alipită Transilvaniei din punct de vedere administrativ, dar plătind dările Ungariei. În 1784, din dispoziția împăratului habsburgic Iosif al ÎI-lea, comitatul Zarand a fost desființat și înglobat comitatului Hunedoarei, dar a fost reînființat șase ani mai târziu, din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii și de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Baia de Criș avea statut de oraș, ca și Hălmagiu, și era capitala comitatului, care mai cuprindea 102 comune. Baia de Criș a fost una din localitățile care au jucat un rol important în cele două mișcări revoluționare din secolele XVIII și XIX: răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan și Revoluția de la 1848, condusă, în Transilvania, de Avram Iancu. Istoria mai consemnează și participarea locuitorilor din Baia de Criș la Războiul de Independență, la cele două Războaie Mondiale, la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Atracții turistice

Ansamblul istoric de la Țebea

Turistul care vrea să vadă Țara Zarandului trebuie să înceapă cu locul care este socotit capitala acesteia: Țebea. Ansamblul istoric de la aici, numit "Panteonul Moților", cuprinde obiective cu importanță istorică, puternic fixate în conștiința moților și în istoria poporului român. În cimitirul din Țebea este înmormântat Avram Iancu, decedat în data de 10 septembrie 1872. Tot aici, în ansamblul "Panteonul Moților", se regăsește și biserica ortodoxă, ea însăși cu vechime seculară.

Biserici monumente

Pe teritoriul comunei Baia de Criș, chiar în centrul de comună, poate fi vizitată Casa - Muzeu "Avram Iancu". Aceasta a fost ridicată pe locul în care s-a aflat brutăria lui Ioan Stupina, unde Avram Iancu s-a stins din viață la 10 septembrie 1872. Aici a fost amenajat un mic muzeu în care sunt adunate mai multe obiecte care amintesc de "Crăișorul munților". Baia de Criș iese în evidență, pe lângă istoria sa bogată, și prin frumusețea a două biserici aflate pe lista monumentelor istorice. Prima dintre ele, Biserica Romano-Catolică, fostă mănăstire, este cea mai impunătoare clădire medievală gotică de pe valea Crișului Alb și a fost clădită la sfârșitul veacului al XIV-lea, mărturie a frumuseții clădirii fiind ferestrele înalte gotice, cu rozete armonioase. Cealaltă biserică aflată pe lista obiectivelor turistice este cea reformată.

Casa Memorială Crișan

Casa Memorială Crișan se află în localitatea care îi poartă numele eroului, aflat pe teritoriul din comunei Ribița. Casa se compune din două corpuri de clădiri executate din lemn de stejar. Caracteristic zonei Zarandului, casa este de plan dreptunghiular cu acces dintr-un pridvor deschis. Casa propriu-zisă, acoperită cu paie, este formată din două încăperi folosite azi ca muzeu. Clădirea a fost reconstruită după fotografia unei case țărănești din secolul al XVIII-lea. Sunt valorificate aici exponate de etnografie din zona Ribița, obiecte de istorie locală, arme albe și de foc din secolul al XVIII-lea, material foto-documentar legat de răscoala țăranilor români din Transilvania de la 1784 - 1785.

Mănăstirea Crișan (Mănăstirea Vaca)

Mănăstirea Crișan este cunoscută și sub denumirea de Mănăstirea Vaca. Lăcașul de cult ortodox este situat în satul Crișan și a fost construit la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor prin eforturile localnicilor. După 1990, ieromonahul Visarion Neag, fost călugăr la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, dar născut pe aceste meleaguri, a luat inițiativa reînființării mănăstirii de la Crișan.

 

Satul

Casa tradițională

Locuințele vechi sunt aproape la fel, peste tot în Țara Zarandului.
„Casele tradiționale sunt construite din lemn festonat și îmbinat la capete cu meșteșug, iar fundațiile sunt înalte. Acoperișul este înalt și țuguiat, realizat (la casele vechi – n. red.) din paie, cu grosimi de 50 – 100 cm. Locuințele au două încăperi, cu pivnițe la subsol și fațade cu coloane, stâlpi și arcade.” precizează Dumitru Rus, în cartea sa, Județul Hunedoara, ghid turistic.

Îndeletnicirile tradiționale

Oamenii de prin partea locului își spun moți-crișeni ("Noi suntem moți crișeni! Noi suntem altceva decât moții-moți, da' tot din oastea lui Iancu suntem și noi..."), oameni renumiți pentru harnicie într-un ținut deloc bogat. Meseriile tradiționale ale locului sunt:

  • Mineritul- una din ocupațiile de bază ale locuitorilor. Ei lucrau fie la minele de aur din Brad sau Caraci, fie la cele de cărbune din Țebea.
  • Cojocăritul-A prins rădăcini puternice, încă din secolul al XV –lea, în zona Orăștie, după care s-a răspândit și în alte regiuni, în special pe Valea Crișului Alb și pe Valea Mureșului. Baia de Criș a fost, mult timp un important centru de cojocari.
  • Spătăritul -Definește meșteșugul de confecționare a spetelor pentru războaiele de țesut, care a constituit o specializare de veacuri în satul Rișculița. Îndeletnicirea a fost adusă în sat, pe vremuri, se pare din Moldova, de un oarecare Gruiță..Mai târziu, ea a fost deprinsă și de locuitorii din Baldovin.
  • Producerea varului - Piatra de var se găsește din abundență, mai ales la Rișculița. Exploatarea ei a început la sfârșitul secolului al XVIII – lea. Piatra se extragea din două galerii, lângă care se aflau și cuptoare primitive pentru arderea calcarului. Îndeletnicirea se mai practică, sporadic și astăzi.
  • Agricultura și creșterea animalelor

Portul popular

Portul popular este specific Văii Crișurilor. Costumul popular este destul de simplu, dar mai este purtat foarte rar, de bătrâni, în zile de sărbătoare sau pe scenă, în cadrul unor spectacole folclorice. Caracteristice sunt broderiile nesofisticate cu flori, cruciulițe și benzi de culoare neagră. Femeile poartă pieptar negru din piele, acoperit cu broderii compacte, iar bărbații poartă „sărică” (bunda din piei de oaie).

„Bărbații poartă vara pălării cu margini mai late ridicate în sus, împodobite cu fir aurit ori cu șnur întors de 3 / 4 ori în jurul gavaliei și apoi lăsați ciucuri îndărăt, sau pălării de paie. Iarna, unii poartă căciuli negre de oaie. Au cămăși făcute din pânză, bumbac sau giolghiu, cu gulerul ridicat în sus sau îndoit în jos, împodobit cu arniciu roșu ori negru, sau cu ață. Cămășile au mâneci strâmte, cu pumnași cusuți în brânele, salbanasi și ochișori din arniciu sau ață. Peste cămăși se încing cu curele (șerpare) late, de piele. Peste curea poartă laibar larg și lung până la șolduri, țesut din cânepă ori bumbac cu „ochișori”. Cioarecii (pantaloni strâmți pe picior – n. red.) sunt din lână și cusuți simplu. (...)

Fetele poartă pe cap cârpă (năframă, chischineu), albă sau pestriță și legată îndărăt. Nevestele poartă pe cap învelitoare de geolgiu sau bumbac. Au cămașe (iie) până la șolduri și deosebită de poale. Iia are de o parte și de alta a gâtului„gureluș”, cusut cu arnici negru sau roșu în „brânele „ sau „salbanasi”. Gura cămășii e cusută cu arniciu sau mătase. Mai poartă și „laibar” de pânză, bumbac răsucit (misir) sau postav. Se încing peste mijloc cu brâne de lână sau cu cingători. La spate, (poalele) au opreg, catrința ori zadie de lână neagră sau de diferite culori, iar dinainte șorț. Ca veșmânt de iarnă au tundră, laibar de lână sau suba, ca și bărbații.” spune Atanasie Bran în Monografia județului Hunedoara, apărută în anul 2001.

Obiceiuri și tradiții

Cele mai multe elemente de cultură populară sunt aproape identice cu cele ale moților din Munții Apuseni, cu care locuitorii Văii Crișului Alb s-au aflat în contact permanent, de-a lungul veacurilor.

• Dansurile populare

Dansul popular tradițional este asemănător celui din Munții Apuseni, adeverind încă o dată că nu degeaba Țara Zarandului este numită și „Țara moților crișeni”. Dansul cel mai frecvent este „țarina” sau „abrudeanca”, dar se mai joacă și învârtita, jianca și sdruhaita. A prins rădăcini și călușerul, adus din alte zone ale Ardealului.

• Nedeile

Sunt serbări câmpenești, asociate – de regulă – cu hramurile bisericilor din satele respective. Nedeia e una din cele mai mari sărbători ale satului. E ocazia cu care se întorc, pentru câteva zile, acasă cei plecați pe alte meleaguri. Familiile se reîntregesc în jurul mesei de sărbătoare, iar spre seară începe jocul, asemenea horelor de pe vremuri.

• „Ciorolița”

Este un obicei unic, care se păstrează într-un singur cătun din satul Țebea. „Ciorolița” este un personaj colectiv care bântuie ulițele satului în noaptea ajunului de Bobotează (5 spre 6 ianuarie). Tineri mascați parcurg un traseu de aproape zece kilometri, însoțiți de aproape întregul sat. Procesiunea începe, însă, numai după ce preotul a dus Botezul și în ultima locuință. Straniul alai se oprește doar la două case: a preotului și a unei gazde care „omenește” (le dă mâncare și băutură) măștile. Ele personifică toți răii posibili din omenire: bețivul, hoțul, ucigașul, târfa ș.a., iar în arsenalul lor intră orice obiect care poate face zgomot. În noaptea respectivă, pare că tot satul arde. La toate răspântiile sunt aprinse focuri, în jurul cărora dansează, fac zgomot și scot chiote înfricoșătoare măștile și însoțitorii lor, ca să alunge spiritele rele din preajma satului. Drumul se încheie, însă, în fiecare an, în cimitirul de le Țebea, la mormântul lui Avram Iancu. Măștile își fac jocul, după care toți cei care le însoțesc se descoperă și se roagă.
Originile obiceiului nu sunt cunoscute. Deși e legat, ca dată, de o sărbătoare religioasă, întreaga desfășurare sugerează un obicei laic și chiar cu note barbare. Unii spun că a fost adus din Bucovina, de pe lângă Rădăuți, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de către tineri care fuseseră jandarmi în acea zonă, sub stăpânirea austriacă.

• Târgul de fete de pe Muntele Găina

Este cea mai mare sărbătoare anuală a locuitorilor din Munții Apuseni și de la poalele acestora. Zeci de mii de oameni se adună, cu o zi înainte, pe vârful pe care se întâlnesc hotarele a patru județe (Hunedoara, Arad, Alba și Bihor), petrec noaptea în jurul focurilor și așteaptă semnalul dat, în zori, de tulnicărese.

Târgul de fete de pe muntele Găina are loc, în fiecare an, în cea mai apropiată duminică de Sfântul Ilie (20 iulie). Această manifestare etno-culturală a fost menționată prima oară în documente în 1816. Desfășurarea târgului are loc într-o frumoasă poiană, pe Vârful Găina, la altitudinea de 1467 m. Acolo se adunau, pe vremuri, locuitorii din diferite văi ale Apusenilor, pentru a schimba produse între ei. Târgul a făcut posibilă întâlnirea și căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, evitîndu-se astfel încrucișările dintre rude.

Multimedia

Pornește filmul

Țara Zarandului

Pornește filmul

Folclor Țara Zarandului

Pornește filmul

Folclor Țara Zarandului

Bibliografie

  1.  http://www.baia-de-cris.ro/ro/potential/traditii.htm
  2. Baia de Criș, „capitala” Zarandului, Nesemnat, 13-11-2008, nr. 1149, Servus Hunedoara
  3. România necunoscută, Țara Zarandului, articol apărut în Formula AS, de Bogdan Lupescu.
  4. Nestor Lupei, Romulus Neag, Circo Stelian, Gavrilă Pașcu, "Monografia Colegiului Național "Avram Iancu" Brad", Ediție revăzută și completată 1869-2009, Brad 2009.
  5. Sabin și Maria Cioica, Legendele Munților Apuseni, Editura UNIREA Alba Iulia
  6. Atanasie Bran, Monografia județului Hunedoara, Editura MATINAL Petroșani, 2001.
  7. Dumitru Rus – Județul Hunedoara, ghid turistic, Editura Sigma Plus, 1998

Alte zone etnografice


0 comentarii