Jocul Căluşarilor este unul dintre cele mai spectaculoase, mai dramatice şi mai simbolice obiceiuri populare din România. Conform tradiţiei, căluşul este legat de sărbătoarea Rusaliilor şi este practicat cu scopul de a se apăra oamenii de fiinţele fabuloase denumite Rusalii (cunoscute şi sub denumirea de Rusalcele, Ielele, Frumoasele, Dânsele etc).

Imposibilitatea de a identifica cu certitudine natura etimologică a cuvântului căluş, a lăsat loc multor interpretări din partea cercetătorilor. După unii, cuvântul căluş este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans de grup/societate secretă, interpretare care ar apropia Căluşul de jocurile cetelor de feciori din Transilvania. După alţii, originea jocului Căluşarilor vine din Salile romane, un ritual executat de 12 Salii/Colissali, în timpul Idelor din luna mai. Dansul ritual al Salilor, condus de căpetenia lor, Vates (în româneşte – vătaf), este foarte asemănător Căluşului.  Într-o altă interpretare, numele jocului reprezintă diminutivul cuvântului cal, animal asociat cu simbolismul fertilităţii şi/sau al războiului; în fine, cea de-a treia propunere, asociază căluşul cu bucata de lemn care amuţeşte vorbirea, ceea ce ar duce cu gândul la personajul mutului, nelipsit din grupul căluşarilor.

Deşi în timpurile vechi era cu precădere răspândit în Transilvania şi în Moldova, astăzi jocul căluşarilor este mai intens practicat în Muntenia și Oltenia. Fiind vorba de un obicei larg răspândit în Transilvania, Moldova, Muntenia şi Oltenia, Jocul Căluşului a cunoscut reprezentări diferite, în funcţie de specificul fiecărei regiuni în parte. Chiar şi numele acestuia a variat de la regiune la regiune: astfel, în Transilvania, era numit căluşer, în Mehedinţi crai, la populaţia aromână aruguciar iar exemplele pot continua. Cu toate acestea, căluşerul transilvănean şi căluşul din sud au, cu certitudine, o origine comună.

Încă din Evul Mediu, obiceiul Căluşului a uimit prin maiestria dansului şi frumusetea costumaţiei. Cea mai veche mărturie despre Jocul Calusarilor aparţine lui Dosza Daniel care a descris acest joc cu ocazia unui spectacol prilejuit de încoronarea principelui Sigismund Bathory al Transilvaniei,  în anul 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia. O altă remarcă timpurie asupra Jocului Căluşului vine de la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, text care vorbeşte despre frumuseţea şi puterea simbolică atribuită acestui joc: „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşezat la pământ, ei încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârşit, îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă.”.

Ceata de căluşari era formată dintr-un număr impar de persoane (de regulă, între 5 şi 13, numărul variind în funcţie de regiune sau ceată). Grupul era  organizat ierarhic, fiind condus de către un vătaf (staret). De regulă, jucatorul cel mai iute de picior era ales vătaf. Odată ales, vătaful devenea un personaj sacru, respectat şi temut de către ceilalţi căluşari. Un alt personaj important care se individualiză de restul cetei de căluşari este „mutul„. Rolul acestuia este de a-i penaliza pe cei care greşesc, executând tot felul de gesturi comice, chiar obscene, ieşind în evidenţă şi prin faptul că este mascat, nu vorbeşte şi nu dansează. În unele regiuni este considerat adevărata căpetenie a Căluşului. Restul cetei este completat de căluşari, dansatori pricepuţi. După depunerea jurământului, căluşarii erau consideraţi personaje sacre şi erau obligaţi să respecte anumite regulile: nu aveau voie să întreţină relaţii sexuale, umblau doar câte doi, dormeau şi mâncau împreună pentru a nu fi loviţi de iele. Prin urmare, în perioada desfăşurării obiceiului, Călusarii vieţuiau împreună, izolaţi  şi sub stricta supraveghere a Vătafului.

În ceea ce priveşte portul, Căluşarii se mândresc cu un costum specific, cu zurgălai la picioare. Din punct de vedere cromatic, costumul căluşarilor îmbină două culori: albul semnificând puritatea şi roşu (brâul, fundele, betele încrucişate pe piept), împotriva deochiului. Costumul este reîntregit de faptul că aceştia poată în mână o bâtă din lemn de alun. Ceata are un steag împodobit cu fire de usturoi şi pelin.

Cât despre dansurile căluşarilor, Dimitrie Cantemir, vorbea în cartea sa de peste 100 de jocuri diferite care intrau în repertoriul căluşarilor, printre care trebuie amintite: Hora, Crăiţe, Floricica din Căluş, salturile spectaculoase, scene războinice, jucatul copiilor în braţe, Irodeasa etc. În mod obişnuit structura Căluşului este următoarea: “Ridicarea sau legarea steagului, sau a Căluşului”;  ”Jocul Căluşului”  în curţile gospodarilor; “Îngroparea steagului” sau “spargerea căluşului”. Dansul începe prin aducerea steagului – o prăjină înaltă de două staturi de om, cu vârful împodobit cu ramuri şi panglici lungi, în aceleaşi culori ca cele purtate de dansatori – care este înfipt în centrul cercului de dansatori. Lângă el va evolua tot timpul vătaful cu rol de păzitor al steagului. La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră juramântul, despodobesc steagul şi îl îngroapă într-un loc secret. Urmează apoi Fuga rituală când fiecare căluşar fuge în altă direcţie, urmând ca la întâlnirea cu ceilalţi membrii ai cetei să nu pomenească nimic despre ceea ce s-a întâmplat. După acest episod, viaţa revine la normal, până la următoarele Rusalii, când obiceiul va fi reluat din nou.

Au existat numeroase discuţii cu privire la rolul ritualic al acestui  obicei. Despre dansul Caluşarilor se crede că ar ajuta la vindecarea persoanelor „luate din Rusalii” sau „ologite de Rusalii” şi ar avea efecte fertilizatoare atât asupra roadelor pământului, cât şi asupra femeilor. Se spune, de asemenea, că acesta mai vindeca şi femeile numite “Căderea rusaliilor” care în primele trei zile ale săptămănii Rusaliilor intrau într-o stare de transă şi despre care se credea că ar putea să ghicească viitorul.

 Datorită frumuseţei, încărcăturii simbolice şi importanţei sale deosebite în peisajul mondial, în anul 2005, ritualul Căluşului a fost declarat de către UNESCO capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, alături de alte 43 de datini şi obiceiuri din lumea întreagă.

 Bibliografie

• Căluşul – practică magică de vindecare  de Ionut Semuc, articol apărut în http://www.crestinortodox.ro
• Cum s-a ajuns de la obiceiul Căluşului la tradiţia Căluşului şi la Capodopera Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO „Ritualul Căluşului”? apărut în http://www.muzeultaranuluiroman.ro
• Căluşarii de Julia Maria Cristea, preluat din http://www.agero-stuttgart.de
• Căluşul în zona de tensiune între cercetare şi salvgardare, de Anca Giurchescu, http://www.muzeultaranuluiroman.ro

Alte obiceiuri si traditii din Transilvania

• Jocul căluşarilor în Transilvania
• Rusaliile – Origini şi tradiţii
• Obiceiuri strămoşeşti: Nedeile
• Târgul de fete de pe muntele Găina – obiceiuri