Jocul călușarilor în Transilvania
Jocul Călușarilor este unul dintre cele mai spectaculoase, mai dramatice și mai simbolice obiceiuri populare din România. Conform tradiției, călușul este legat de sărbătoarea Rusaliilor și este practicat cu scopul de a se apăra oamenii de ființele fabuloase denumite Rusalii (cunoscute și sub denumirea de Rusalcele, Ielele, Frumoasele, Dânsele etc).
Imposibilitatea de a identifica cu certitudine natura etimologică a cuvântului căluș, a lăsat loc multor interpretări din partea cercetătorilor. După unii, cuvântul căluș este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans de grup/societate secretă, interpretare care ar apropia Călușul de jocurile cetelor de feciori din Transilvania. După alții, originea jocului Călușarilor vine din Salile romane, un ritual executat de 12 Salii/Colissali, în timpul Idelor din luna mai. Dansul ritual al Salilor, condus de căpetenia lor, Vates (în românește - vătaf), este foarte asemănător Călușului. Într-o altă interpretare, numele jocului reprezintă diminutivul cuvântului cal, animal asociat cu simbolismul fertilității și/sau al războiului; în fine, cea de-a treia propunere, asociază călușul cu bucata de lemn care amuțește vorbirea, ceea ce ar duce cu gândul la personajul mutului, nelipsit din grupul călușarilor.
Deși în timpurile vechi era cu precădere răspândit în Transilvania și în Moldova, astăzi jocul călușarilor este mai intens practicat în Muntenia și Oltenia. Fiind vorba de un obicei larg răspândit în Transilvania, Moldova, Muntenia și Oltenia, Jocul Călușului a cunoscut reprezentări diferite, în funcție de specificul fiecărei regiuni în parte. Chiar și numele acestuia a variat de la regiune la regiune: astfel, în Transilvania, era numit călușer, în Mehedinți crai, la populația aromână aruguciar iar exemplele pot continua. Cu toate acestea, călușerul transilvănean și călușul din sud au, cu certitudine, o origine comună.
Încă din Evul Mediu, obiceiul Călușului a uimit prin maiestria dansului și frumusețea costumației. Cea mai veche mărturie despre Jocul Călușarilor aparține lui Dosza Daniel care a descris acest joc cu ocazia unui spectacol prilejuit de încoronarea principelui Sigismund Bathory al Transilvaniei, în anul 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia. O altă remarcă timpurie asupra Jocului Călușului vine de la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, text care vorbește despre frumusețea și puterea simbolică atribuită acestui joc: „Mulțimea superstițioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a așezat la pământ, ei încep săriturile lor și, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârșit, îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite și poruncesc bolii să iasă.”.
Ceata de călușari era formată dintr-un număr impar de persoane (de regulă, între 5 și 13, numărul variind în funcție de regiune sau ceată). Grupul era organizat ierarhic, fiind condus de către un vătaf (stareț). De regulă, jucătorul cel mai iute de picior era ales vătaf. Odată ales, vătaful devenea un personaj sacru, respectat și temut de către ceilalți călușari. Un alt personaj important care se individualiză de restul cetei de călușari este "mutul". Rolul acestuia este de a-i penaliza pe cei care greșesc, executând tot felul de gesturi comice, chiar obscene, ieșind în evidență și prin faptul că este mascat, nu vorbește și nu dansează. În unele regiuni este considerat adevărata căpetenie a Călușului. Restul cetei este completat de călușari, dansatori pricepuți. După depunerea jurământului, călușarii erau considerați personaje sacre și erau obligați să respecte anumite regulile: nu aveau voie să întrețină relații sexuale, umblau doar câte doi, dormeau și mâncau împreună pentru a nu fi loviți de iele. Prin urmare, în perioada desfășurării obiceiului, Călușarii viețuiau împreună, izolați și sub stricta supraveghere a Vătafului.
În ceea ce privește portul, Călușarii se mândresc cu un costum specific, cu zurgălai la picioare. Din punct de vedere cromatic, costumul călușarilor îmbină două culori: albul semnificând puritatea și roșu (brâul, fundele, betele încrucișate pe piept), împotriva deochiului. Costumul este reîntregit de faptul că aceștia poată în mână o bâtă din lemn de alun. Ceata are un steag împodobit cu fire de usturoi și pelin.
Cât despre dansurile călușarilor, Dimitrie Cantemir, vorbea în cartea sa de peste 100 de jocuri diferite care intrau în repertoriul călușarilor, printre care trebuie amintite: Hora, Crăițe, Floricica din Căluș, salturile spectaculoase, scene războinice, jucatul copiilor în brațe, Irodeasa etc. În mod obișnuit structura Călușului este următoarea: “Ridicarea sau legarea steagului, sau a Călușului”; ”Jocul Călușului” în curțile gospodarilor; “Îngroparea steagului” sau “spargerea călușului”. Dansul începe prin aducerea steagului - o prăjină înaltă de două staturi de om, cu vârful împodobit cu ramuri și panglici lungi, în aceleași culori ca cele purtate de dansatori - care este înfipt în centrul cercului de dansatori. Lângă el va evolua tot timpul vătaful cu rol de păzitor al steagului. La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Călușarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc steagul și îl îngroapă într-un loc secret. Urmează apoi Fuga rituală când fiecare călușar fuge în altă direcție, urmând ca la întâlnirea cu ceilalți membrii ai cetei să nu pomenească nimic despre ceea ce s-a întâmplat. După acest episod, viața revine la normal, până la următoarele Rusalii, când obiceiul va fi reluat din nou.
Au existat numeroase discuții cu privire la rolul ritualic al acestui obicei. Despre dansul Călușarilor se crede că ar ajuta la vindecarea persoanelor "luate din Rusalii" sau "ologite de Rusalii" și ar avea efecte fertilizatoare atât asupra roadelor pământului, cât și asupra femeilor. Se spune, de asemenea, că acesta mai vindeca și femeile numite “Căderea rusaliilor” care în primele trei zile ale săptămânii Rusaliilor intrau într-o stare de transă și despre care se credea că ar putea să ghicească viitorul.
Datorită frumuseței, încărcăturii simbolice și importanței sale deosebite în peisajul mondial, în anul 2005, ritualul Călușului a fost declarat de către UNESCO capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, alături de alte 43 de datini și obiceiuri din lumea întreagă.
Bibliografie
- Călușul - practică magică de vindecare de Ionuț Semuc, articol apărut în http://www.crestinortodox.ro
- Cum s-a ajuns de la obiceiul Călușului la tradiția Călușului și la Capodopera Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO „Ritualul Călușului”? apărut în http://www.muzeultaranuluiroman.ro
- Călușarii de Julia Maria Cristea, preluat din http://www.agero-stuttgart.de
- Călușul în zona de tensiune între cercetare și salvgardare, de Anca Giurchescu, http://www.muzeultaranuluiroman.ro
0 comentarii