Cetatea Colț
E dimineața devreme și pare că vremea nu ține cu noi. Dar pentru că am planificat drumeția aceasta de ceva vreme, hotărâm să nu ne lăsăm speriați de câțiva nori de ploaie. Așadar, ne grăbim să ajungem cât de repede la Cetatea Colț.
Drumul spre cetate trece prin Hațeg. Aici, într-o casă tradițională, descoperim cu plăcere un mic Muzeu al Hațegului, unde unul din localnici - un bătrânel foarte simpatic - a strâns obiecte din lumea veche a satului. Straie frumos țesute și obiecte tradiționale - a căror întrebuințare par a fi demult uitate - stau frumos rânduite și atârnate de perete. După ce primim lămuriri despre întrebuințarea fiecărui obiect de acolo, îl întrebăm pe ghidul nostru care este drumul care ne duce spre Cetatea Colț. Scoțând o hartă veche a zonei, acesta ne indică cu degetul traseul pe care trebuie să îl urmăm, spunanad : "Trebuie să luați o mașină - poate găsiți un camion ce duce lemne până aproape de Suseni - că acolo este o exploatare forestieră".
Zis și făcut. Așadar, după ce ne-am luat ziua bună, ne-am dus spre drumulul principal și, după ce am stat o vreme la ocazie, am găsit pe cineva care să ne ducă chiar până în satul Râu de Mori. "De acolo nu este decât o aruncătură de băț", ni se spune.
Odată ajunși în sat, localnicii ne-au intrumat spre locul cu pricina. Drumul spre cetate șerpuiește într-o vale îngustă, mergând paralel cu un firicel de apă, apa Râușorului. După o vreme, ajungem. În stânga pârâului, cocoțată într-un vârf de deal răsare, frumoasă, Cetatea Colț. Construită pe un colț de stâncă, la marginea munților Retezat, Cetatea Colț avea să fie, pentru o vreme, cea mai puternică cetate cnezială din Transilvania, lucru care îi va duce faima și peste granițele țării.
În dreapta Râușorului, construită parcă în oglindă, zărim o mică bisericuță de piatră, Biserica Colț. Și pentru că drumul spre biserică era mai accesibil - iar noi eram destul de obosiți - am hotărât să trecem mai întâi pe la biserică . Aici, ne întâmpină, fără tragere de inimă și cu o atitudine oarecum suspicioasă față de străini, un călugăr care ne povestește câte ceva despre istoria locului și s bisericii, construită fără fundație, la fel ca multe altele din zona.
După acest popas, urmează "cucerirea cetății". Un băietandru de-al locului s-a oferit să ne ajuta să răzbatem prin desișurile care se întindeau până la cetate. Erau multe tufe și arbuști pe toată coasta dealului, asta pe lângă faptul că ploua întruna... Într-un final, după un urcuș pe cinste, ajungem sus, la cetate.
Din cele patru nivele de locuire, câte se presupune că ar fi avut cetatea în timpurile sale de glorie, doar câteva ruine, probabil porțiuni de zid, mai stăteau în picioare. Fiind construită pe un colț de deal, zidurile exterioare ale cetății dădeau spre o coastă foarte abruptă, de unde puteai vedea Valea Râușorui dublată de un drum forestier și, în depărtare, Vârful Retezat.
Se spune că acest castel este sursa de inspirație a lui Jules Verne pentru "Castelul din Carpați". Se prea poate. Dar e atât de trist că nu a devenit și sursa de inspirație a contemporanilor noștri, pentru că, în starea avansată de degradare în care se alfa Cetatea Colț, nu va trece mult timp până când vom mai găsi, pe acest colț de deal, doar niște pietre.
Și atunci nu vom mai putea recurge decât la imaginație ...
Itinerariu
Galerie foto
(pentru mai multe fotografii vizitați galeria foto):
Alte file din Jurnalul de Călătorie
- Cascada Răchițele
- Ulpia Traiana Sarmizegetusa
- Cetatea de la Bologa
- La Peștera Huda lui Papară
- Per pedes, la Castelul cu inorogi
0 comentarii