Voievodatul
Una dintre etapele cele mai importante care marchează evoluția istorică a acestui teritoriu se referă la cucerirea acestei regiuni de către maghiari. Acest fenomen a fost inițiat spre mijlocul secolului X, când două triburi maghiare s-au lansat în cucerirea spațiului transilvanean, avansând dinspre vest, pe văile râurilor Mureș și Someș, fiind avantajați și de faptul că micile formațiuni române erau în curs de formare și dezorganizate.
Fenomenul prinde o amploare și mai mare, după anul 1000, moment în care ungurii trec la catolicism, ceea ce le aduce și sprjinul Bisericii Catolice, instituție extrem de influentă în acea perioadă. În aceste condiții, la începutul secolului XIII, ungurii finalizează cucerirea Transilvaniei, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196). Ca dovadă a acestui fapt, în 1222, populația maghiară ajunsese deja în zona centrale a Carpaților Meridionali.
În paralel cu ocuparea acestor teritorii s-a desfășurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultățile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) și a lipsei oamenilor necesari administrației și armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare europene, precum sașii (populație mixtă germană și vallonă), secuii și Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat așadar secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones.Totuși până la jumătatea secolului XIV, persecuțiile împotriva românilor nu au fost destul de dure și chiar reprezentanți ai acestora luau parte în adunări generale ale nobilimii.
Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume catedrala catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.
O dată Transilvania cucerită, ungurii încerca să impună, fără succes, o formă de organizare de tip apusean: principatul. Teritoriul se organizează, însă, spre mijocul secolului al XII-lea, sub forma unui voievodat, probabil datorită presiunilor românești, acesta fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.Faptul că instituția voievodatului s-a impus este dovedit și de un document care amintește în 1176 de un voievod- Leustachiu, care avea toate atribuțiile unui șef de stat și era ajutat de un vicevoievod. Treptat instituția voievodatului a devenit și mai autonomă- secolele XII-XIV, în timpul unor voievozi (precum: Roland Borșa, Ladislau Kan, Familiile Lackfi, Csaki). Pe lângă voievozi, la conducerea Transilvaniei sunt asociate și clasele privilegiate numite stări, organizate după model apusean - aici amintim: nobilimea maghiară, clerul catolic, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor.
În ceea ce privește populația românească, aceasta era organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).
În secolele XIV-XV, „țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.
Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei. Așezarea unor noi hospites (coloniști), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița și Sighișoara), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.
Începând cu finele secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii maghiari, sașii și secuii s-au constituit treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în Universitas valachorum. Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică.
Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ștefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruiește lui Ștefan cel Mare, în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.
În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de țăranii români, dar cărora li s-a alăturat și un număr relativ mic de țărani maghiari (număr dat de proporțiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva țăranilor români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja.
Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad, Petrovaradin și la Mohács au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya și a lui Ferdinand I de Habsburg au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală și de vest erau stăpânite de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debrețin din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porți asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primulprincipe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund.
Istoria Transilvaniei
- Vetrele de locuire din Transilvania
- Castrele romane din Transilvania
- Lista monumentelor istorice din județul Sibiu
- Lista monumentelor istorice din județul Sălaj
- Lista monumentelor istorice din județul Mureș
- Lista monumentelor istorice din județul Hunedoara
- Lista monumentelor istorice din județul Harghita
- Lista monumentelor istorice din județul Covasna
- Lista monumentelor istorice din județul Cluj
- Lista monumentelor istorice din județul Brașov
- Lista monumentelor istorice din județul Bistrița-Năsăud
- Lista monumentelor istorice din județul Alba
- Lista monumentelor istorice din Transilvania
- Principatul
- Mileniul întunecat
- Etimologie
- Perioada dacică
0 comentarii