Mileniul întunecat
Următoarea etapă care descrie evoluția istorică a acestui teritoriu, se referă la retragerea administrației și legiunilor romane de pe teritoriul Daciei, la sud de Dunăre, la ordinul împăratului Aurelian, după anul 271. Motivele retragerii - întinsă pe mai bine de patru ani - făceau referire la criza economică ce pusese stăpânire pe Imperiul Roman și la presiunile exercitate de năvălirea necontenită a dacilor liberi.
Odată cu retragerea aureliană și până la stabilirea primului voievodat, Transilvania a trecut printr-o perioadă istorică caracterizată de mari frământări, numită și "mileniul întunecat". Astfel, după retragerea administrației și armatei romane în sudul Dunării, a urmat trecerea a mai multe valuri de popoare migratoare peste populația civilă rămasă. În această perioadă, teritoriul acestei regiuni a fost invadat, rând pe rând, de triburi migratoare de gepizi, goți, huni, avari și pecenegi, ceea ce a forțat populația din această zonă să părăsească vechile orașele romane și să se retragă în munți. Acest lucru ne este confirmat și de cărturarul ungur de origine secuiască pe nume Iosif Benko, ce consemna că mulți romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc adăpostindu-se în munți.
Ce s-a întâmplat însă, în realitate, cu populația din această zonă după retragerea aureliană, rămâne și astăzi un subiect controversat de discuție între comunitățile române și cele maghiare. În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană, se situează pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crișana, podișul transilvan și Maramureș, unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII.
Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske.)
Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită.
Următoarea etapă, de o însemnătate majoră în istoria Transilvaniei, se referă la invazia unui alt popor migrator: ungurii. Referitor la acest lucru, dr. Mihaly Horvath, autorul unei Istorii a Ungariei la 1868, arăta că: la ocuparea noii patrii dintre Tisa și Dunăre, în ținutul Bihorului se afla Menumorut, care avea drept supuși pe valahi și chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă din ostași români. Ardealul propriu-zis se afla sub conducerea românului Gelu.
După lupte sângeroase, Menumorut și Glad au acceptat să devină vasali regelui ungar, ramânând astfel în stăpânirea voievodatelor lor, în timp ce Gelu a căzut în luptă. Luptele de rezistență împotriva invadatorilor unguri nu s-au oprit însă aici. Astfel, în anii 1002–1003, sunt consemnate luptele regelui ungur Ștefan I cu voievodul transilvănean Ghiula, numit în alte izvoare și ca Giula sau Jula și care își avea reședința la Alba Iulia, precum și luptele dintre voievodul Ahtum, un urmaș al lui Glad, care s-a înfruntat cu forțele ungurești conduse de Canadinus.
Totuși organizarea politică românească a continuat să existe pentru încă mai bine de două secole, fiind consemnată în 1222 în partea de miază-zi a Transilvaniei ca terra Blachorum, unde se plătea vamă (o vamă diferită de cea ungurească). De asemenea, formațiuni politice românești sunt atestate în Banat, la mijlocul sec. al XIII-lea, și în Maramureș, în secolul al XIV-lea. Tot caracteristică oraganizării românești este și tradiția voievodatului păstrată de unguri pentru aproape patru veacuri și jumătate..
Bibliografie
Istoria Transilvaniei
- Vetrele de locuire din Transilvania
- Castrele romane din Transilvania
- Lista monumentelor istorice din județul Sibiu
- Lista monumentelor istorice din județul Sălaj
- Lista monumentelor istorice din județul Mureș
- Lista monumentelor istorice din județul Hunedoara
- Lista monumentelor istorice din județul Harghita
- Lista monumentelor istorice din județul Covasna
- Lista monumentelor istorice din județul Cluj
- Lista monumentelor istorice din județul Brașov
- Lista monumentelor istorice din județul Bistrița-Năsăud
- Lista monumentelor istorice din județul Alba
- Lista monumentelor istorice din Transilvania
- Principatul
- Voievodatul
- Etimologie
- Perioada dacică
0 comentarii