Jurnalul de calatorie este o colectie de drumetii, facute de-a lungul timpului in Transilvania. Impresii, trecut si prezent, toate se vor regasi pe parcursul acestui Jurnal. Jurnalul de calatorie se doreste a fi si un imbold pentru cei mai retinuti, pentru cei mai comozi dintre noi, pentru ca oadat ce au rasfoit aceste file de jurnal sa le trezeasca dorinta de a vedea cu ochii lor aceste minunate locuri din Transilvania.
Munţii Apuseni impresionează şi încântă prin varietatea formelor de relief, frumuseţe peisagistică, dăruită de Cel de Sus din belşug, dar şi prin istorie. În fascinanta şi zbuciumata lume a lor, carsturile sunt impresionante, găsindu-le bine reprezentate şi la Răchiţele. Spicuim câteva. Iubitorilor de frumos şi celor animaţi de dorinţa de a afla rosturile intime ale minunatelor privelişti de aici le oferim câteva elemente despre Valea Seacă şi Cascada Răchiţele(Vălul Miresei).
E o zi mohorata, dar nu ploua, desi dealurile sunt invaluite in nori de ceata. O luam agale prin sat: stim, in mare, unde trebuie sa ajungem – dupa o documentare sumara facuta cu o seara inainte, folosind o harta din satelit. „Destul de simplu: mergi tot pe drumul principal, iar la un moment dat, in dreapta, ar trebui sa vezi undeva, pe un deal, turnul cetatii din Bologa” ne spunem.
E dimineata devreme si pare ca vremea nu tine cu noi. Dar pentru ca am planificat drumetia aceasta de ceva vreme, hotaram sa nu ne lasam speriati de cativa nori de ploaie. Asadar, ne grabim sa ajungem cat de repede la Cetatea Colt.
Despre minunatiile din tara Hategului ar fi multe de scris. Cetatea Colt, ruinele oraselor antice romane, geoparcul dinozaurilor pitici, toate acestea duc vestea farmecului zonei si atrag turistii si curiosii din toate colturile tarii – printre care ne-am numarat si noi.
Drumul pana la Huda lui Papara este destul de anevoios, iar ultima parte din el nu poate fi facuta decat la pas. Cararea serpuieste cand la dreapta, cand la stanga, printre cabanele care apar, dizgratioase, pe margini. Este foarte multa lume astazi, probabil pentru ca este sarbatoare si romanul este obisnuit sa „iasa la iarba verde”. Ne urmam incet drumul si, dupa ce trecem peste un pod de lemn subrezit si ocolim cateva cabane mici de lemn, ajungem peste putin…
“Soarele arde tare” vorba cantecului lui Andries, in dimineata asta. In lipsa unui alt mijloc de transport, calatoriile noastre incep, de fiecare data, intr-un compartiment prafuit de tren, in care ne chinuim sa asezam frumos rucsasul supradimesionat, palaria mea de piele – cumparata tocmai din Tunisia, suvenir din luna noastra de miere – si ochelarii de soare.