transilpedia

Voievodatul

Email Imprimare
( 4 Votes )

Una dintre etapele cele mai importante care marcheaza evolutia istorica a acestui teritoriu se refera la cucerirea acestei regiuni de catre maghiari. Acest fenomen a fost initiat spre mijlocul secolului X, cand două triburi maghiare s-au lansat în cucerirea spaţiului transilvanean, avansand dinspre vest, pe văile râurilor Mureş şi Somes, fiind avantajaţi şi de faptul că micile formaţiuni române erau în curs de formare şi dezorganizate.

Fenomenul prinde o amploare si mai mare, după anul 1000, moment in care ungurii trec la catolicism, ceea ce le aduce si sprjinul Bisericii Catolice, institutie extrem de influenta in acea perioada. În aceste condiţii, la începutul secolului XIII, ungurii finalizează cucerirea Transilvaniei, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196). Ca dovada a acestui fapt, în 1222, populatia maghiara ajunsese deja in zona centrale a Carpaţilor Meridionali.

În paralel cu ocuparea acestor teritorii s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de  unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi, începând cu mijlocul secolului XII-lea, precum şi saşii, supranumiţi în documentele oficiale în latină saxones.Totuşi până la jumătatea secolului XIV, persecuţiile împotriva românilor nu au fost destul de dure şi chiar reprezentanţi ai acestora luau parte în adunări generale ale nobilimii.

Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume catedrala catolică din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

O data Transilvania cucerita, ungurii încerca să impună, fara succes, o forma de organizare de tip apusean: principatul. Teritoriul se organizeaza, insa, spre mijocul secolului al XII-lea, sub forma unui voievodat, probabil datorita presiunilor romanesti, acesta fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.Faptul că instituţia voievodatului s-a impus este dovedit şi de un document care aminteşte în 1176 de un voievod- Leustachiu, care avea toate atribuţiile unui şef de stat şi era ajutat de un vicevoievod. Treptat instituţia voievodatului a devenit şi mai autonomă- secolele XII-XIV, în timpul unor voievozi (precum: Roland Borşa, Ladislau Kan, Familiile Lackfi, Csaki). Pe lângă voievozi, la conducerea Transilvaniei sunt asociate şi clasele privilegiate numite stări, organizate după model apusean - aici amintim: nobilimea maghiară, clerul catolic, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor.

In ceea ce priveste populaţia românească, aceasta era organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.

Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.

Începând cu finele secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii s-au constituit treptat în stări, acelaşi statut avându-l până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi românii, constituiţi în Universitas valachorum. Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor  la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranţei faţă de alte confesiuni decât cea romano-catolică.

Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui  Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei faţă de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mişcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi dijma episcopală. O consecinţă a revoltei ţărăneşti a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum, uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată. Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja.

Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul secolului XVI şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad, Petrovaradin şi la Mohács au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya si a lui Ferdinand I de Habsburg  au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de est şi Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrală şi de vest erau stăpânite de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi au recunoscut suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, a pus bazele Principatului Transilvaniei. Primulprincipe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund.

 

Istoria Transilvaniei

Castrele romane din Transilvania | Etimologie | Lista monumentelor istorice din judetul Alba | Lista monumentelor istorice din judetul Bistrita-Nasaud | Lista monumentelor istorice din judetul Brasov | Lista monumentelor istorice din judetul Cluj | Lista monumentelor istorice din judetul Covasna | Lista monumentelor istorice din judetul Harghita | Lista monumentelor istorice din judetul Hunedoara | Lista monumentelor istorice din judetul Mures | Lista monumentelor istorice din judetul Salaj | Lista monumentelor istorice din judetul Sibiu | Lista monumentelor istorice din Transilvania | Mileniul întunecat | Perioada dacica | Principatul | Vetrele de locuire din Transilvania

 


Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Istoria Transilvaniei > Voievodatul